Stimați invitați, dragi participanți,
Mă bucur să fiu astăzi aici, la lansarea volumului „Copilul nenăscut, chip al lui Dumnezeu: grija și dragostea față de acesta”, o lucrare care ne oferă prilejul de a reveni asupra unei teme delicate, importante și, în același timp, incomode pentru lumea contemporană.
Spun „incomodă” nu pentru că tema copilului nenăscut ar fi neclară în orizontul credinței noastre creștin ortodoxe, ci pentru că ea atinge una dintre cele mai sensibile întrebări: „când începe omul să conteze?”.
Această întrebare reflectă direct felul în care înțelegem omul. Iar atunci când vorbim despre copilul nenăscut, nu discutăm doar despre o etapă biologică timpurie, ci despre modul în care o cultură, o societate, o comunitate, o teologie definește sau se raportează la demnitatea umană.
Chiar dacă pentru un public creștin ortodox demnitatea copilului nenăscut este o premisă asumată, efortul de a așeza această temă în dialog cu medicina, bioetica și perspectiva socială rămâne necesar și de apreciat.
Cartea deschide un orizont creștin de apărare a vieții și ne oferă prilejul de a reflecta nu doar la statutul copilului nenăscut, ci și la responsabilitatea pe care o avem față de viața umană aflată la începutul ei. De asemenea, ne pune față în față cu câteva întrebări fundamentale: „Ce înțelegem prin persoană umană? Cum gândim chipul lui Dumnezeu în situații-limită? Cum transformăm adevărul despre demnitatea umană în grijă concretă?”.
În continuare, vreau să vă împărtășesc câteva reflecții personale care s-au născut din interacțiunea mea cu această carte, care cu siguranță în fiecare dintre dumneavoastră va atinge sau va trezi poate altceva. Voi prezenta pe scurt, doar cinci aspecte care mi se par relevante.
1. Ce aduce perspectiva teologică ortodoxă la această temă? Primul aspect.
Discuția despre copilul nenăscut se poartă adesea pe două planuri.
Primul este planul biologic-medical preocupat de când începe viața biologică a embrionului, etapele dezvoltării lui, când fătul devine viabil din punct de vedere bio-fiziologic.
Al doilea este planul juridic și social care răspunde la întrebări precum: „când este recunoscut copilul ca subiect de drept?”, „ce spune legislația?”, „ce statut are copilul înainte de naștere?”.
Aceste două planuri sunt importante și nu pot fi ignorate. Dar ele nu epuizează tema cărții despre care discutăm astăzi. Perspectiva teologiei ortodoxe introduce o întrebare mai adâncă: „cine este copilul nenăscut înainte de a fi vizibil, autonom, rațional sau recunoscut social?”.
Știm cu toții că:
Într-o societate dominată de vizibilitate, copilul nenăscut este aproape invizibil.
Într-o cultură dominată de autonomie, el este radical dependent de mamă și decizia ei.
Într-o cultură dominată de performanță, copilul nenăscut nu produce nimic.
Într-o societate dominată de exprimare de sine, el nu poate vorbi pentru sine.
Și totuși, tocmai aici se verifică adevărul antropologiei creștine ortodoxe.
Dacă omul contează doar atunci când poate fi văzut, auzit, performant, atunci demnitatea lui nu mai este un dat, un dar. Devine ceva condiționat, care poate fi câștigat sau pierdut. Ori, în perspectiva creștin ortodoxă, omul nu primește demnitate când este recunoscut de societate.
El are demnitate pentru că este creat de Dumnezeu, cunoscut de Dumnezeu și chemat la comuniune cu El.
2. Al doilea aspect se referă la Chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă copilul nenăscut
Unul dintre punctele centrale ale cărții este ideea că pruncul / copilul nenăscut este chip al lui Dumnezeu. Într-un cadru creștin ortodox, această afirmație este deja asumată și nu ar trebui să fie nevoie să demonstrăm că: omul aflat la începutul vieții sale poartă deplin acest chip. Și totuși, autorul simte nevoia să revină asupra acestei demonstrații. Oare de ce? Autorul ne amintește că trăim într-o lume, într-o cultură în care criteriile demnității umane s-au transformat.
Spunem că omul este chip al lui Dumnezeu, dar trebuie să ne întrebăm ce înseamnă acest lucru în situația-limită a copilului nenăscut?
Dacă am lega chipul lui Dumnezeu de autonomie, conștiință de sine, comunicare sau capacitatea de a decide, am ajunge într-o zonă foarte periculoasă. Nu doar copilul nenăscut ar fi pus sub semnul întrebării, ci orice om aflat într-o vulnerabilitate extremă: nou-născutul, omul cu dizabilități severe, omul aflat în comă, bătrânul cu demență sau persoana care nu mai poate vorbi și decide pentru sine.
De aceea, este esențial să spunem clar: chipul lui Dumnezeu din om nu este o performanță.
Copilul nenăscut - este chip al lui Dumnezeu prin însăși chemarea sa la existență.
Aici apare diferența semnificativă dintre antropologia ortodoxă și o antropologie funcționalistă. În cea funcționalistă, omul este definit prin ceea ce poate face, iar în cea ortodoxă, omul este definit prin ceea ce este și prin Cel care îl cheamă la existență.
Observăm că, lumea modernă este tentată să lege demnitatea umană de funcționalitate: cât gândești, cât decizi, cât produci, cât comunici, cât ești dorit sau vizibil. Dacă legăm demnitatea umană de aceste criterii, ea devine selectivă și fragilă și limitată.
Creștinismul ortodox propune o altă logică: omul este valoros nu pentru că funcționează bine sau este util, ci pentru că este persoană. Iar persoana nu este reductibilă la funcțiile sau facultățile ei, ci poartă o taină - taina lui Hristos.
Tema copilului nenăscut ne arată fragilitatea criteriilor prin care cultura sau societatea noastră recunoaște demnitatea umană. Copilul nenăscut nu poate vorbi în nume propriu, nu se poate apăra, nu poate cere recunoaștere și nu poate convinge pe nimeni de propria valoare. Este doar prezent, dar fără voce; viu, dar dependent de privirea și decizia altora. Tocmai de aceea, felul în care privim la copilul nenăscut spune mai mult despre noi, decât despre el.
Nu putem transforma demnitatea persoanei umane într-un dosar de competențe sau într-un profil de funcții. Astfel, întrebarea esențială devine: Ce apărăm? Persoana sau performanța persoanei?
Copilul nenăscut ne obligă să respingem această reducție, să ne fixăm convingerea că persoana umană, ca taină, precede performanța, că demnitatea umană (dăruită de Domnul) precede recunoașterea socială, că valoarea omului nu este produsă de privirea noastră (de criteriile exclusiv umane), ci trebuie doar recunoscută prin privirea noastră (care ar trebui să recunoască semnătura Creatorului).
Dacă nu putem recunoaște demnitatea copilului nenăscut, demnitate însoțită de slăbiciune și vulnerabilitate, atunci riscăm să nu vorbim despre o antropologie a persoanei, chip al lui Dumnezeu, ci despre o antropologie a performanței - omul, chip al propriei eficiențe sau randament.
3. Dependența nu diminuează demnitatea
Al treilea punct important al reflecției pe marginea volumului lansat astăzi, este despre dependență. Copilul nenăscut este radical dependent de mamă: biologic, corporal, existențial. Viața lui este purtată în trupul altei persoane. Nu are autonomie și nu poate supraviețui singur.
Pentru mentalitatea contemporană, dependența este adesea percepută ca un deficit. Omul ideal este unul autonom, independent, stăpân pe sine, capabil să decidă, să se gestioneze sau să se afirme. Dar această imagine este una parțială și, în fond, iluzorie. De ce?
Pentru că niciun om nu începe viața autonom. Toți am fost purtați, hrăniți, protejați și învățați să intrăm în lume prin grija altora.
Mai mult decât atât: nu doar începutul vieții este marcat de dependență. Boala, bătrânețea, trauma, suferința psihică, pierderea sau epuizarea ne pot readuce în forme profunde de dependență. Prin urmare, dependența nu este un atribut rușinos al condiției umane, ci face parte din ea.
Copilul nenăscut nu-și pierde demnitatea pentru că este dependent. Tocmai pentru că este total dependent, responsabilitatea noastră față de el crește. În acest sens, copilul nenăscut este una dintre cele mai puternice imagini ale vulnerabilității umane: nevăzut, neauzit, lipsit de apărare, dependent total de deciziile altora.
Teologia ortodoxă nu a așezat niciodată demnitatea omului în forță.
În Hristos Însuși vedem că vulnerabilitatea, pătimirea și moartea Sa nu-I anulează demnitatea. Pentru cei care așteptau putere de la El, suferința Lui a rămas de neînțeles, o piatră de poticnire - o demnitate care s-a arătat în smerenie, ceva neașteptat și neatractiv pentru contemporanii Lui Hristos.
Felul în care ne raportăm la copilul nenăscut, care nu ne poate răspunde, nu ne poate recompensa și nu ne poate oferi nimic în schimb, spune mult despre noi. Arată dacă iubirea noastră se dăruiește atunci când ne convine sau dacă poate deveni răspuns la demnitatea celui vulnerabil.
4. Al patrulea aspect se referă la dimensiunea psihologică a temei:
Din perspectivă psihologică, sarcina nu este doar un proces biologic. Este începutul unei relații. Copilul nenăscut se dezvoltă în trupul mamei, în emoțiile, în fricile ei, în cele mai intime stări sufletești.
Mama nu este doar mediul biologic, natural al vieții, ci este prima lui lume.
Iar această lume poate fi liniștită sau poate fi agitată. Sarcina poate fi bucurie, dar poate fi și șoc, ambivalență, teamă, presiune, singurătate sau amenințare.
Dacă mama este singură, speriată, abandonată sau presată, această vulnerabilitate nu rămâne în afara copilului. Devine parte din spațiul în care viața lui începe.
De aceea, în apărarea vieții nenăscute este nevoie de principii creștine, dar ele nu fac totul. Între o viață purtată mai departe și o viață pierdută poate sta, uneori, nu un argument, un adevăr în plus, ci o prezență umană reală: cineva care spune la timp „Nu ești singură. Te ajutăm. Există soluții. Nu trebuie să porți totul singură.”
Aici teologia și psihologia se completează firesc. Teologia ne amintește că viața copilului nenăscut are demnitate, iar psihologia ne arată că această viață este purtată într-o lume concretă și fragilă: trupul, emoțiile, fricile, relațiile mamei.
De aceea, apărarea copilului nenăscut trece inevitabil prin grija față de mama care îl poartă.
5. O temă care cere discernământ pastoral
Al cincilea aspect important al reflecției și ultimul pe care vreau să-l menționez, este despre discernământul pastoral în abordarea situațiilor cu tema copilului nenăscut.
Acestea cer discernământ pastoral nu pentru că mesajul despre valoarea vieții ar fi neclar, ci pentru că acest mesaj se întâlnește cu situații umane concrete și diverse: femei însărcinate în criză, familii speriate, tați absenți, părinți care au pierdut prematur un copil nenăscut, comunități care nu știu întotdeauna cum să fie aproape de persoanele vulnerabile.
Tocmai pentru că vorbim într-un orizont creștin și pro-viață, este important să ne întrebăm nu doar ce afirmăm despre copilul nenăscut, ci și cum însoțim persoanele aflate în jurul acestei vieți fragile.
Aici pot apărea câteva capcane pastorale. Voi semnala doar câteva.
Prima capcană este să se spună adevărul prea repede și prea apăsat, fără să se mai vadă persoana din față. Uneori, o femeie aflată în criză nu are nevoie, în primul rând, de încă un sfat bun, ci de cineva care să o întrebe: „Ce se întâmplă cu tine? Cine te sprijină? De ce îți este frică?”. Altfel, adevărul poate fi primit nu ca lumină, ci ca pe o presiune care o copleșește.
A doua capcană pastorală este să se vorbească despre maternitate numai în culori luminoase. Da, sarcina poate fi binecuvântare, bucurie și împlinire, dar poate aduce și frică, oboseală, risc medical, lipsuri materiale, conflicte în familie sau singurătate. Dacă nu vedem și această parte, femeia care nu trăiește sarcina cu bucurie se poate simți vinovată, rușinată sau chiar defectă.
A treia capcană pastorală este să se spiritualizeze prea repede sarcina. Sarcina poate avea o dimensiune de jertfă, de răbdare și de maturizare, dar nu trebuie transformată automat în asceză. Când numim prea repede suferința „nevoință”, riscăm să o facem frumoasă în cuvinte și să nu mai vedem că femeia-mamă are nevoie de ajutor concret și rapid.
A patra capcană pastorală este să se pună aproape toată povara pe mamă, în timp ce tatăl rămâne undeva în fundal, un personaj invizibil al acestei responsabilități. O perspectivă pastorală dreaptă trebuie să cheme și tatăl la responsabilitate: afectivă, morală, materială și familială.
A cincea capcană pastorală este să se treacă prea repede peste pierderea prematură a unui copil nenăscut. Pentru ceilalți poate părea „prea devreme” ca să doară atât de mult. Pentru părinți, însă, copilul a existat deja în rugăciunea lor, în planurile și iubirea lor. De aceea, doliul prenatal are nevoie de recunoaștere, discreție și însoțire, nu de formule grăbite de consolare.
O atitudine pastorală matură nu apără copilul împotriva mamei și nu sprijină mama ignorând copilul. Aceasta ține împreună demnitatea vieții nenăscute cu vulnerabilitatea persoanei care o poartă.
6. Concluzii
Voi încheia aceste câteva reflecții, pe marginea cărții „Copilul nenăscut”, cu trei idei.
Prima idee: copilul nenăscut nu cere teologiei noastre să inventeze o demnitate specială pentru o categorie marginală. Tema copilului nenăscut scoate la lumină consecvența antropologiei creștin ortodoxe: omul este chip al lui Dumnezeu înainte de autonomie, înainte de vizibilitate, înainte de performanță și înainte de recunoaștere socială. Persoana nu începe să conteze atunci când o vedem noi. Nu devine demnă atunci când o acceptăm noi. Nu primește valoare atunci când o valorizăm noi. Ea cere să fie recunoscută pentru că are deja o valoare dăruită de Dumnezeu.
A doua idee: niciun om nu trebuie să ne convingă de faptul că merită să existe. Demnitatea lui nu este negociabilă și nu depinde de puterea lui de a se apăra, de a vorbi sau de a fi dorit.
Acest adevăr trebuie rostit cu maturitate: nu triumfalist sau ideologic, cu presiune morală, ci cu acea seriozitate a adevărului care știe să devină grijă concretă.
A treia idee: apărarea copilului nenăscut nu se face doar prin idei și principii creștine, ci prin comunități care știu să poarte vulnerabilitatea umană: prin familii, preoți, medici, consilieri, profesori, prieteni și instituții (Pro-Vita, Centrele Roua) care nu abandonează omul exact acolo unde viața devine grea.
În cele din urmă, aș putea spune, că tema copilului nenăscut verifică trei lucruri: adevărul antropologiei noastre creștin-ortodoxe, conștiința și responsabilitatea fiecăruia dintre noi și maturitatea pastorală a comunităților noastre.
Copilul nenăscut:
Ne întreabă dacă mai știm să recunoaștem omul înainte ca el să devină vizibil, autonom, eficient și puternic.
Ne întreabă dacă știm să protejăm viața fără să rănim pe nimeni.
Ne întreabă dacă știm să unim adevărul cu mila.
Iar o comunitate care face acestea rămâne una care știe ceva esențial despre om.
De aceea, cred că meritul acestui volum este că ne pune în față un subiect care cere nu doar convingere, ci și responsabilitate: responsabilitatea de a gândi mai adânc omul, de a apăra viața fără simplificări și de a transforma adevărul în grijă concretă.
Vă mulțumesc!
Cartea „Copilul nenăscut, chip al lui Dumnezeu: grija și dragostea față de acesta”, de dr. Emanuel Buta, poate fi achiziționată aici.
