Pentru că ne dorim ca oamenii să aibă acces la normalitate, să vadă normalitatea, să vadă frumusețea unei familii, cu tandrețea care se regăsește acolo, cu jertfa, cu iubirea soților unul pentru celălalt, cu iubirea soților pentru copii, cu toate lucrurile mărunte sau importante care definesc o familie și care o îmbogățesc. În interiorul unei case se trăiesc lucruri despre care nu se poate vorbi.
Ceea ce facem noi, așezarea unor familii împreună în decursul unei zile, este ceva frumos, dar nesemnificativ, comparativ cu ceea ce înseamnă taina familiei. Cele mai multe bucurii trăite într-o familie rămân nerostite, nepovestite. Rămân ascunse undeva în inima tatălui, în inima mamei sau a copiilor. Frumusețea acestei vieți iese la iveală și este cel mai adesea povestită după ce cineva din familie nu mai este sau când cei doi ajung la o vârstă înaintată, când nu mai sunt atât de prinși cu grijile pruncilor și nepoților. Probabil, undeva în jurul vârstei de 70–80 de ani, când au luat distanța necesară și pot vorbi cu libertate despre toate câte le-au trăit împreună.
Mi-aduc aminte de bunicii mei, și cei după mamă, și cei după tată, oameni cuminți și muncitori care știau să se bucure duminica și la Sărbători și care povesteau cu suflete pline despre cum a fost să fie împreună 50-60 de ani. Mi-au rămas în minte ca exemple de oameni care se iubeau, și care se purtau cu multă tandrețe unii față de alții. Nu mai sunt printre noi. Dar modul firesc și lipsit de emfază în care bunica-mămăica vorbea despre bunicul-tătăica mi-a rămas adânc întipărit în memorie. Și la fel, povestea și bunicul, despre cum s-au întâlnit și cum au construit o casă, despre nașterea primilor copii, apoi despre perioada războiului, apoi iarăși despre copiii născuți după anul 1945. Povestea fiecărui copil și greutățile avute ca să-i trimită la școală pe toți cei zece pe care i-au avut, modul cum vorbeau unul despre celălalt, apreciindu-se reciproc și firesc în absență, despre cât de important a fost celălalt pentru el sau pentru ea și pentru întreaga familie, și astăzi mă duce într-o stare de admirație și de uimire luminoasă.
-Fără bunicu-tău n-aș fi reușit nimic în viață. El a fost totul. El aducea banii că eu nu aveam de unde, că nu lucram. Am avut doar o alocație pentru copii. El se îngrijea de tot ceea ce era mai greu în gospodărie; de lemne, de cosit și de strâns fânul pentru animale. El ducea oile și vacile la stână ca să avem brânză pentru iarnă, el ducea porumbul la moară... A fost un om gospodar.
-Fără bunică-ta eu n-aș fi făcut nimic. Ea a făcut totul. Ea a avut grijă de casă, de animale, ea spăla, ea făcea de mâncare. Eu mergeam lunea la pădure și mă întorceam vinerea. S-a zbătut să-i dea pe copii la școală, a crescut animale și le-a vândut ca să poată să-i țină la învățătură. A purtat grijă de băieți și de fete până au fost mari. Când fata noastră cea mică nu avea apartament, că era căsătorită și avea deja doi copii, a scris o scrisoare lui Ceaușescu și una lui Ceaușeasca. Le-a spus tot necazul și toată supărarea că n-au și ei o casă și trebuie să stea prin gazdă. Am râs de ea, dar după o lună de zile a venit ordin de la Ceaușeasca să-i dea apartament fetei în Suceava. Și au primit un apartament cu trei camere pe care-l au și acum. Fără bunică-ta nu făceam nimic în viață.
Bunicii noștri nu vorbeau despre familia lor în cuvinte mari. Nu spuneau că au făcut sacrificii, că au construit împreună sau că au avut o căsnicie reușită. Fiecare spunea despre celălalt, simplu: „Fără el n-aș fi reușit nimic” și „Fără ea n-aș fi făcut nimic”.
Festivalul familiei ne ajută să ne aduce aminte de familiile noastre. Se organizează în fiecare an în preajma sărbătorii Sfinților Părinți Ioachim și Ana, în preajma datei de 9 septembrie, imediat după Nașterea Maicii Domnului. De ce? Pentru că Sfinții Ioachim și Ana sunt protectorii familiei. Sunt cei care și-au dorit copii toată viața și s-au rugat mult pentru a avea unul, dar Dumnezeu a rânduit să aibă o fetiță frumoasă abia la anii bătrâneții. Așa s-a născut Maica Domnului, cea care avea să-L nască în chip minunat pe Mântuitorul.
Festivalul familiei este una dintre cele mai frumoase mărturii despre familie pe care orașul nostru le poate oferi. Iar seara, întorcându-ne acasă, poate ne vom uita puțin altfel la cei de lângă noi.
Părintele arhimandrit Nicodim Petre, Consilier al Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor și starețul Mănăstirii Bucium.
Credit foto: Matei Cotică
