În unele prezențe tăcute se ascunde o forță care nu se arată, dar se simte – o liniște care nu acoperă, ci mângâie. Gabriela este o astfel de prezență: delicată, dar hotărâtă, blândă, dar plină de răbdare, ca o rază de lumină care cade mereu acolo unde e cel mai mult nevoie.
Are 19 ani și este una dintre cei șapte frați ai unei familii în care simplitatea a crescut, an de an, în jurul unei mese, al unei rugăciuni, al unei mame cu suflet blând și al unui tată preot care pășește alături de credincioși și de copii, cu aceeași grijă. Cel mai mic dintre frați are 6 ani, cel mai mare – 23. Duminicile îi prind împreună, în strană, ca pe niște candele vii – tăcuți, cuminți, uniți de același duh al credinței și al bucuriei de a fi aproape.
Gabriela este studentă în primul an la o școală postliceală sanitară. Învață, visează, muncește. Dar visul cel mare, adânc așezat în inima ei încă din copilărie, este să devină medic. Nu pentru renume. Nu pentru aplauze. Ci pentru că, într-o lume care doare, ea vrea să vindece. Cu mâinile ei, cu blândețea ei, cu bunul simț care nu cere loc în față, dar schimbă totul în tăcere.
Este parte activă a Asociației PSTI, unde merge împreună cu frații ei, mai ales în taberele de la Nemțișor – acel loc de la poalele munților Neamțului unde, cum spune cineva drag, “Dumnezeu sigur a stat mai mult când l-a pictat.” Acolo, Gabriela zâmbește altfel. Prinde glas în ateliere, în rugăciuni, în prieteniile curate legate acolo. Prietenele ei sunt tot fete ca ea – cu sufletul crescut între paginile Psaltirii și între rândurile tăcute ale visului de a dărui.
O zi din viața Gabrielei e simplă: școală, odihnă, implicare. Însă în acest ritm blând se țes visuri mari și gânduri curate. Nu se plânge. Nu cere. Merge pe drumul ei cu răbdare și credință. Pășește în șoaptă. Când toți frații sunt acasă, în vacanță, e bucurie mare: ajută în casă, lucrează în grădină, se joacă. Iar peste toate, o mamă educatoare care le este sfetnic blând și far în zilele cu valuri. Și soare le este...
Gabriela nu caută să impresioneze. Nu iese în față. Dar e frumoasă în felul acela rar – în care frumusețea nu stă în haine sau vorbe, ci în bunătatea care se vede în ochi, în pașii mici, în alegerea binelui chiar și atunci când nimeni nu vede.
Și da, mai sunt încă astfel de fete. Care trăiesc cu rost, se roagă cu inimă și visează, fără zgomot, la o lume mai vindecată. Gabriela este una dintre ele. Și merită tot ce e mai bun din ce are Cerul de dăruit.
(Text scris de Luș Ursu)
